Despre Recenzii neautorizate

Glumeam mai demult că nimănui nu-i e permis să aibă opinii negative despre literatura română contemporană. Dacă o citești și nu-ți place, atunci taci, pentru că n-ai terminat o facultate de profil și deci nu știi nimic. Ah, ai terminat una? Atunci n-ai terminat un masterat în domeniu. Ah, ai terminat și masteratul? Atunci n-ai terminat doctoratul. Ai terminat doctoratul? Atunci nu ești critic de meserie. Ah, ești și critic de meserie? Atunci n-ai bască!

Noi doi nu suntem critici de meserie și nici doctorate în domeniu n-avem. S-ar putea argumenta că Roxana are un masterat relevant, dar să ne prefacem că nu-l are, pentru că opinia noastră este că oricine are dreptul să aibă păreri despre cărțile citite. Păreri bune, păreri rele, inclusiv păreri de rău că le-a citit. Sigur, putem vorbi și de păreri greșite în cazul unor oameni care citesc una și înțeleg alta, dar dacă cineva a fost atent la ce a citit și are argumente concrete, părerea sa este validă, oricât de mult nu ne-ar conveni.

Dorin repetă des că literatura este un act de comunicare. Autorul spune o poveste pe care cel puțin teoretic își dorește ca alții s-o audă. Nu e de mirare atunci că și cititorii intră în discuție, uneori deschis prin critici și recenzii, alteori în sinea lor prin păreri pe care nu le spun nimănui, dar întotdeauna trecând cartea prin filtrul propriu. E absurd să te aștepți ca doar cei „autorizați” să aibă păreri, pentru că publicul nu e o plastilină pe care textul s-o modeleze așa cum vrea autorul.

Dar dincolo de asta, literatura e și un salt în gol, spre un public pe care nu-l poți decide, dar pe care îl poți ghida puțin. În mod ideal, coperțile, genul cărții și marketingul ar ajuta cartea să ajungă la publicul care o va aprecia cel mai mult… dar nu suntem într-o lume ideală. Marketingul românesc spune „această carte este genială”, lăsând tot restul pe seama cititorului, care uneori nu știe nici măcar dacă se află în fața unui text de ficțiune sau nu.

Recenzii neautorizate e un dialog între doi oameni cărora le plac cărțile atât de mult încât uneori le mai și critică, iar scopul podcastului e dublu: vrem să arătăm că literatura română nu e un monstru sacru cu care pot lua contact doar alți monștri sacri; și să vă spunem despre o lume literară care poate nu intrați în contact, dar de care poate ați fost curioși, la fel ca noi.