Rușine și motivație în lumea literară românească

Salut! Roxana aici :)

Când are loc câte un incident neplăcut în lumea literară românească - de exemplu, când se închide o librărie independentă, cum ar fi cazul recent „La două bufnițe” din Timișoara - apar repede și cei care profită de ocazie ca să fie lupi moralizatori. Orice problemă e cauzată de populația largă, de oamenii din țară care nu citesc, sunt inculți, needucați, analfabeți funcțional și așa mai departe. Huo! Rușine!

De fapt, ce zic eu? Placa asta se aude des în cercurile literaților. Am auzit-o și la ultima lansare de carte la care am fost („Parol, monșer” de Adina Coman la librăria Șt.O. Iosif din Brașov, în caz că sunteți curioși), unde nu s-a pierdut ocazia de a spune cu nerv că „tinerilor din ziua de azi” le lipsește erudiția, sunt așa și pe dincolo, nu ca noi. O, tempora! O, mores!

Din păcate, placa asta e distructivă. Nu poți să motivezi oameni prin rușine, poți doar să-i alungi. Foarte puțini vor să rămână acolo unde alții îi privesc de sus, iar dacă li se tot repetă că nu se ridică la nivelul standardelor, probabil vor pleca. Puținele excepții de indivizi care chiar vor să rămână în zonă ori erau deja acolo și se simt bine făcând parte dintre cei „aleși”, ori decid să rămână într-o ipostază de gică contra, ori au ceva de demonstrat față de ei înșiși și sunt un pic masochiști ca abordare.

Rușinea și arătatul cu degetul nu deschid comunitățile, ci le închid. În cazul de față, literații își fac ziduri de apărare și închid porțile în fața celorlalți, reproșându-le că nu sunt deja înăuntru. De acolo, îi atacă pe cei pe care-i văd ca fiind cauza problemelor lor: tinerii cu ochii în telefoane, statul care nu sprijină, incultura, valorile inexistente.

Dar pentru ca un domeniu să înflorească, porțile trebuie deschise larg și oamenii trebuie atrași, nu triați. Trebuie să aibă loc să încerce lucruri noi, să spună că ceva nu le place, să poată decidă pentru ei înșiși ce li se pare interesant și ce nu.

Din punctul ăsta de vedere, mi se pare foarte faină atitudinea artiștilor și meșteșugarilor, care cum se prind că te interesează ceva, cum se entuziasmează și-ți spun lucruri interesante. La început mă și miram că sunt dispuși să-și împărtășească secretele atât de ușor cu restul lumii, ca apoi să-mi dau seama că: 1. Sunt și pasionați de subiect și vor ca și tu să fii.; 2. Sunt conștienți că nivelul lor e atins prin muncă multă și că dacă-l atingi e dreptul tău să fii acolo.; 3. Știu că orice ai face tu va fi diferit de ce fac ei și că toată lumea are doar de câștigat dacă există mai mulți artiști sau meșteșugari.

(Și așa am ajuns eu să tricotez, și să încerc să învăț caligrafie, și să fac prostioare artistice de calitate foarte îndoielnică, și, și, și. Lucruri care doar m-au făcut să apreciez mai mult ce fac alții la nivel mai înalt.)

Așa că am câteva teorii despre cum poți motiva oamenii să citească mai mult. Și ce să vezi, niciuna dintre idei nu e „bate-le obrazul”.

1. Respectă-le opțiunile. Uneori asta înseamnă să respecți faptul că nu citesc pentru că nu au timp/chef/stare - și e ok, faptul că nu citesc nu înseamnă că n-au vieți interesante sau că sunt superficiali. Alteori, vor citi lucruri care ție s-ar putea să ți se pară excesiv de slabe, dar lor li se par excelente. Află de ce.

2. Nu recomanda ce cărți ți se par ție bune, ci ce cărți s-ar putea să le placă lor. Știu, există cărți obiectiv bune și mari romane pe care simțim că toți ar trebui să le citească pentru că sunt grozave. Dar… favoritele sunt lucruri foarte personale. Dacă nu predai un curs de literatură care are alt scop decât plăcerea elevului sau studentului, recomandă ceva interesant. Nimeni n-are chef să facă teme pentru acasă în timpul liber și dacă-i recomanzi o cărămidă cu orfani scrisă de Charles Dickens cuiva căruia îi place să viseze la dragoni, nu doar că ai greșit publicul, dar ți-ai și ratat șansa.

3. Descrie clar ce recomanzi. Am făcut deseori mișto de coperta a patra în podcast, dar să reiterez și în scris: o descriere a unei cărți ar trebui să-mi spună ceva despre conținutul cărții, indiferent dacă descrierea e pe copertă, într-o recenzie, la o lansare sau formulată de cineva care încearcă să mă convingă altfel să citesc ceva. Știu și pe cineva care descoperă ce citește doar când citește, făcând abstracție de orice, dar majoritatea nu suntem dispuși să ne aruncăm oricând cu capul înainte în necunoscut. Când vrem să urmărim un serial sau un film seara de obicei ne uităm pe descrieri - nu ne e indiferent dacă ne uităm la un film de acțiune sau la un film de artă. De ce ar fi diferit la cărți?

(Din păcate, din unele descrieri e neclar și dacă o carte e ficțiune sau non-ficțiune. Deși am fost la lansare și am luat volumul Adinei Coman „Parol, monșer!”, va trebui s-o citesc ca să aflu dacă e roman sau colecție de eseuri despre Caragiale. E absurd! Vreau să știu din ce gen fac parte cărțile!)

4. Descrie onest ceea ce recomanzi. Nu poți să păcălești pe cineva să-i placă ceva cu o descriere greșită - mai devreme sau mai târziu, persoana se prinde că i-ai „vândut” altceva sub pretexte false și o să se enerveze. Nu, persoana pasionată de romane de dragoste nu va fi păcălită dacă-i vinzi cel mai nou roman realist sub pretextul că e „de dragoste” pentru că două personaje se pupă, pentru că nu e o pisică recalcitrantă căreia să-i bagi pastiluța în bucățica de pui. (Și nici pisicile recalcitrante nu sunt așa de fraiere, vorba fie între noi.)

În momentul de față, remarc că atunci când zic că-mi place să citesc și că citesc chiar și autori mari sau români, unii fac un pas înapoi și se ascund un pic, de parcă se tem că o să le bat obrazul sau că o să încerc să-i forțez să citească cine știe ce cărți de artă. E trist, dar înțeleg de ce.