„Casa” de Alex Moldovan

Salut, Roxana aici! :)

Când căutam cărți de citit și discutat la podcast, privirea mi-a căzut pe „Casa. Cartea întâi” de Alex Moldovan, un volum mare cât o cărămidă scos la YoungArt.

Întâi îți atrage atenția coperta verde, care la prima vedere pare o junglă, ca apoi să distingi siluetele unor clădiri din București. Titlul e scris cărămiziu pe două rânduri: CA/SA. Literele par crăpate, amintind de o cană de ceramică scăpată pe jos, până te prinzi că de fapt „crăpăturile” sunt linii pe o hartă. Pe panta foarte abruptă a ultimului „A” urcă cineva pe o bicicletă într-un mod extrem de improbabil gravitațional.

Coperta a patra spune așa:

„Îi îngădui furiei să mă învăluie, fără să mă las copleșită. Iau din ea forța care mă va ajuta să trec și peste momentul acesta. Încet, încep să zâmbesc. E un zâmbet tot mai larg, tot mai sigur. Un zâmbet de învingătoare, care se potrivește perfect cu ce așteaptă lumea de la mine.“

Suntem în 2045. Au trecut mulți ani de la Revoluția Verzilor, iar România are 30 de milioane de locuitori. Ecologia e religie: Bucureștiul e cel mai verde oraș european, se trăiește sănătos, fumatul și consumul de alcool sunt interzise. Nu mai există mașini personale, ci doar transport public și biciclete. Când Tara Medinski este aleasă în Consiliul celor 301 și adusă în Casă, reședința oficială a Președintelui, e o surpriză pentru toată lumea – dar mai ales pentru ea. Elevă în clasa a douăsprezecea, singurul ei talent e cel de a da de necaz. Are la dispoziție zece zile până să intre în una dintre cele trei facțiuni politice din Casă și să-și înceapă activitatea ca demnitar al statului. Se trezește însă captiva unui mediu ostil, unde jocurile de putere fac victime. Iar pe măsură ce se apropie momentul aderării la o facțiune, alegerea ei devine aproape imposibilă. Găsim și o biografie a autorului la începutul cărții:

Alex Moldovan s-a născut la Cluj, unde locuiește și acum. A studiat Filosofia și are un masterat în arta modernă. A lucrat ca muncitor necalificat, vânzător de weekend sau librar înainte să devină traducător și să traducă peste șaptezeci de cărți. Iubește sarcasmul, adoră muzica și pizza și cântă foarte prost la câteva instrumente. E autorul cărților din seria Olguța, iar cel mai recent volum al său se numește Povestiri de citit pe sub bancă. Are cont pe TikTok.

Cum am ales cartea

M-am întors spre Dorin – „Hai să luăm și un YA să-l discutăm în podcast, să avem și ceva distractiv!” Nu neapărat că n-am încredere în cărțile românești scrise pentru adulți, dar știu că în general tind să abordeze subiecte grele și triste, iar eu am obiceiul să alternez genul și stilul cărților. Dacă citesc prea multe povești triste și demoralizatoare una după alta, mă întristez și mă demoralizez și eu; dacă citesc prea multe povestiri ușurele la foc rapid, își pierd farmecul și încep să mă satur.

Să ne mai și distrăm, dară! E drept că romanul „Casa” nu a câștigat premii, dar Alex Moldovan pare destul de apreciat de cititorii tineri – mai ales de cei care încă n-au ajuns să citească YA, dacă e să mă iau după numărul de aprecieri de pe Goodreads al seriei „Olguța”. N-are cum să nu fie distractiv, nu?

Dar pe măsură ce citeam romanul, Dorin vedea cum se stinge luminița din ochii mei și entuziasmul meu pentru distracție scădea vertiginos.

„Câte pagini ziceai că are cartea aia?”

„Mmm, aproape 400.”

„Hai să n-o băgăm în podcast, pentru că nu corespunde genului celorlalte cărți.”

Să fie oare o scuză transparentă ca să n-o citească și el? Da. Să fie și una legitimă? Eh. Dar pentru că nu-mi place să-mi torturez prietenii împotriva voinței lor, a rămas că scriu eu singură o recenzie pentru carte, iar Dorin s-a dus să pregătească Podcastul de Istorie sau ce mai făcea el cât încă citeam eu „Casa”.

Rezumatul meu

Coperta a patra a fost suficient de clară încât să mă convingă să cumpăr cartea, dar hai să fac și un rezumat propriu, cum v-am obișnuit în podcast:

Tara Medinski e o fată ca oricare alta… sau nu. Are ceea ce s-ar numi „origini nesănătoase”, deci când o cunoaștem e în curs de a fi agresată la școală de Ian, vechiul ei dușman, fără ca nimeni să-i sară în apărare. Noroc că apar niște elicoptere de la forțele speciale care o anunță că e o persoană atât de extraordinară încât va face parte din Consiliul celor 301 care conduce țara, iar pentru asta e luată și dusă la Casa Popor… Scuze. La Casă.

Acolo are 10 zile la dispoziție ca să decidă din ce partid – pardon, din ce facțiune vrea să facă parte: a constructorilor, a economiștilor sau a războinicilor. Până atunci, însă, trebuie să ia lecții despre Consiliu de la doamna Eva și să supraviețuiască petrecerilor la care merge pe șest cu noua ei prietenă, Irina. Sună simplu, dar România se află sub un regim dictatorial strict și opresiv, în care chiar și libertatea celor aleși în funcții de conducere e limitată, iar delictele de gândire pot fi letale.

Sună incitant, nu? Din păcate, premisa e mult mai mișto decât romanul în sine. Nu mă așteptam ca Alex Moldovan să fi scris o carte de anvergura „Jocurilor foamei” de Suzanne Collins, dar speram la o aventură ușurică și adaptată la meleagurile noastre. Ce am primit în schimb a fost o poveste care nu duce nicăieri, ci doar promite că va avea continuări interesante – și o lume de care nu știu sigur încă dacă e creată în glumă sau dacă Alex Moldovan o ia în serios.

Începutul e bun, dar…

Sunt întinsă pe jos pe terenul de sport, cu fața lipită de asfaltul fierbinte. Mâine voi avea pe obrazul stâng o julitură de toată frumusețea ca să-mi aducă aminte prin ce-am trecut. Încerc să mă eliberez, dar Ian mă ține blocată într-o figură de judo sau karate sau ce naiba o fi. Deși știu că n-am nicio șansă împotriva lui, nu mă pot abține să nu mă zbat. Cu cât mă mișc mai mult, cu atât simt mai tare cum asfaltul zgrunțuros îmi lasă urme însângerate pe față.

Acțiunea începe joi, pe 12 aprilie 2045, în stilul dinamic și exagerat la care mă așteptam. O cunoaștem pe Tara în punctul în care e abuzată americănesc de unul dintre colegi, Ian. Din două-trei cuvinte, e clar că eroina noastră e o fată bună, dar tratată prost de cei din jur. În următoarele câteva pagini, aflăm că problema ei majoră în viață e discriminarea - are origini slave, ceea ce nu e ok.

Dictatura sub care trăiește e una puternic tehnologizată. Toți oamenii sunt urmăriți constant și se află sub tirania Algoritmului, care aude tot, vede tot și decide aproape tot. Dacă cineva folosește un termen precum „corcitură”, e pedepsit automat… dar sistemul nu prinde alte forme de ură, pentru că Algoritmul este prost alcătuit atunci când firul narativ are nevoie de asta.

În timp ce Tara e în proces de a mânca bătaie de la Ian, la școală sosesc elicoptere din care sar militari „echipați ca de război, cu arme automate și tot tacâmul”. Va avea loc o extracție: unul dintre elevi va fi luat de la școală și dus la Casă, unde va face parte din Consiliul celor 301 care conduc țara. Tara e sigură că alesul e Ian, cel care o chinuie… dar e chiar ea însăși.

• Fraierilor, nu vă așteptați la asta! le zic și rânjesc de-a binelea, conștientă pentru prima dată de poziția mea de superioritate. Yasss!

Până aici, lucrurile decurg aproape cum mă așteptam. Avem fata, avem distopia, avem un început de critică socială. O singură nedumerire am: știind că țara este sub o dictatură „ecologistă”, nu-mi dau seama dacă ce citesc e o critică nervoasă de dreapta la adresa dictaturii de stânga; sau o parodie de stânga a criticilor nervoase de dreapta. Din păcate, nici până la final nu am reușit să-mi dau seama care dintre variante e cea corectă. Am ajuns să mă întreb dacă Alex Moldovan însuși știe.

Casa, care nu-i a Poporului

După o scurtă călătorie cu elicopterul, Tara ajunge în Casă - Casa Poporului a fost dărâmată, iar în locul ei s-a construit o nouă Casă în stil brutalist, dar la fel de mare și de odioasă. (Actuala Casă a Poporului e mai degrabă neoclasică. Brutaliste sunt, de exemplu, casele de cultură mari și greoaie pe care le vedem prin orașe.)

Acolo îl întâlnește pe Părintele Națiunii, un dictator foarte prietenos. Mai degrabă un corporatist de modă nouă decât un Ceaușescu de modă veche, dar tot un dictator populist. După o scurtă discuție, Tarei i se face turul Casei, apoi ajunge pe mâna doamnei Eva, al cărei rol e să o învețe tot ce trebuie să știe ca să fie în Consiliu.

Nu știm exact ce învață Tara, pentru că e atât de plictisită și de dezinteresată politic încât nu aflăm nimic despre cum funcționează lucrurile într-o țară condusă de habarniști de cam 20 de ani. E extrem de frustrant ca într-o distopie politică personajul principal să se gândească la cai verzi pe pereți de fiecare dată când i se explică ce va trebui să facă în rolul de politiciană.

În fine. Ideea e că Tara va trebui în curând va trebui să-și aleagă o facțiune dintre cele trei disponibile: constructorii, conduși de Anisia Dragu, economiștii conduși de Manasia și războinicii conduși de Teodosie. Sunt sigură că numele lor fac referire la ceva, dar în afară de Teodosie care sună ca o versiune pe steroizi a unui preot pus pe bătaie, nu prea-mi sclipește niciun beculeț. (Pe de altă parte, n-am fost niciodată foarte bună la recunoscut nume.)

Prieteni și aliați

Tara se împrietenește rapid cu Irina, o fată petrecăreață care o scoate noaptea din Casă ca să se dea cu mașina prin Bucureștiul nocturn, supus interdicțiilor de a ieși din casă. Teoretic, când va deveni membră completă a Consiliului peste vag mai mult de o săptămână, Tara va căpăta libertatea de a merge unde vrea, când vrea, deci nu trebuie decât să aștepte câteva zile până când interdicția se va ridica în cazul ei - dar rebela de Irina o convinge că e un rit de trecere să scoată bobocii afară înainte să aibă voie să iasă ei înșiși.

Nu fac nimic foarte important - și nici faptul că află Părintele Națiunii de escapada lor nu pare să aibă mari consecințe. În această lume în care dictatura oprimă, dar mizele reale sunt doar undeva la orizont, Irinei îi pică cu tronc Tudor, un băiat care e un fel de jurnalist al Casei a cărui treabă e să facă profilele Consilierilor. Măcar avem o poveste de dragoste! Sau nu, pentru că descrierea lui e atât de seacă și lipsită de interes încât sărmanul Tudor pare să existe doar pentru că trebuie și un fir narativ romantic în YA.

Avem, deci, o prietenă nebună și un individ semi-romantic de care să ne placă. Acum ce? Acum ne întrebăm ce face Consiliul, mai exact, și dacă e parlament sau un fel de parlamento-guvern. Din păcate, Alex Moldovan nu ne lămurește, ci ne povestește despre alte lucruri.

Dictatura, bat-o vina

România asta futuristă seamănă foarte mult cu cea comunistă. E:

• naționalistă
• pro-rusească
• există rații la alimente
• se taie curentul
• e frig în case
• elevii fac o lună pe an practică agricolă
• industria comunistă e total refăcută

Elementele sunt bătătoare la ochi pentru orice cititor care n-a trăit în izolare completă toată viața, dar în carte nimeni nu remarcă asemănările cu comunismul - deși comunismul există în acest univers. Ok, istoria se repetă, dar deja e un remake aproape identic cu originalul. Ce păzesc oamenii mai în vârstă de acolo? Anul e 2045, încă vor exista atunci oameni care au crescut în comunism și vor putea povesti de el. Dar nimeni nu remarcă asemănările - nici susținătorii sistemului, dar nici rezistența.

Pentru că da, există o rezistență. Rezistența asta a fost cea care a manipulat Algoritmul pentru a o aduce pe Tara în Consiliu, deși Tara nu este deloc genul de persoană aleasă de obicei. E mediocră, nu are originea care trebuie… ok, avea potențial pe la vârsta de 5 ani, dar apoi tatăl ei s-a sinucis, iar ea a căpătat o amnezie puternică și nu-și amintește nici măcar că tatăl ei a fost prieten cu Părintele Națiunii.

În fine. Rezistența își pune toate speranțele în ea. Dar ce vrea rezistența? Hmm. Greu de zis. Poate pentru că Tara nu e încă foarte de încredere, sau poate pentru că universul lui Alex Moldovan nu e suficient de profund încât să ajungă mai departe de ideea de „rezistență”.

Aflăm în schimb care e problema zilei: o lege care ar permite descărcarea de informații direct în creier. Rezistența nu e de acord cu asta. Tara nu știe sigur cum să voteze, pentru că deși ideea asta e profund revoltătoare pentru orice cititor cu mai mult de doi neuroni, ea trebuie să ezite ca să facă lucrurile mai interesante.

Noroc cu atentatele și crimele

Suntem aproape de finalul cărții și nu s-a întâmplat mai nimic. Noroc că Irina, prietena care a scos-o din Casă pe Tara, moare suspect după o noapte de beție și de droguri, creând un pic de dramă. Noroc pentru firul narativ, vreau să zic. Apoi, doamna Eva (o mai țineți minte? femeia care o învăța pe Tara ce e cu Consiliul, nu că Tara ar fi ascultat-o) moare într-un atentat cu bombă contra Casei.

Aceste lucruri sunt relevante pentru că ne dăm seama că mizele sunt mari. Am aflat la un moment dat că Irina era nepoata Părintelui Națiunii, iar doamna Eva era sora lui, deci e clar că dictatorul e nemilos și e gata să omoare pe oricine și pentru orice. O lecție importantă! Să nu vă încredeți în dictatori, pentru că vă vor ucide pentru a insera dramă și acțiune într-o poveste care nu merge nicăieri!

Final

După ce am aflat prea puține despre facțiuni și nu știm mai nimic despre ce se votează (în afară de faza cu informațiile descărcate direct în creier), a venit momentul ca Tara să aleagă de partea cui vrea să fie: a războinicilor? A constructorilor? Sau a economiștilor? Tensiunea ar fi maximă, dacă am avea mai multe informații.

Tara decide că vrea să fie de partea războinicilor, poate pentru că Teodosie a fost vag mai bine conturat decât ceilalți doi conducători de facțiuni, sau poate pentru că „războinici” sună mai atractiv pentru adolescenți. Sau pentru că Teodosie o intimidează și vrea să fie mai aproape de dușmani? Careva din astea trei.

Dar SURPRIZĂ! Tocmai în ultima clipă e anunțată introducerea unei noi facțiuni, cea ortodoxă! Condusă de vechiul rival din școală al Tarei - Ian! Acest lucru schimbă totul! Oh, dacă ar avea impact, ce lovitură de teatru ar fi! Din nefericire, nu prea știm ce făceau primele trei facțiuni și nici nu sunt descrise prea bine, deci reacția mea a fost „Oh, nu! Acum trebuie reținute patru denumiri! Stai, care era a treia, iar? Politehnica?”

Un YA după formulă

„Casa” are multe dintre tropele YA care erau foarte populare până nu demult în cărți ca „Uglies”, „Jocurile foamei”, „Divergent”, „Everless”:

• fata dezavantajată, din popor, dar totuși specială
• distopie și necesitatea de a lupta contra sistemului
• un tip atrăgător (ar putea să fie doi între care să oscileze, dar aici e doar unul)
• facțiuni cu care teoretic să te poți identifica
• haine frumoase și petreceri simandicoase la care eroina trebuie să participe, dar pe care să nu le caute, ca să nu fie superificială

Problema e că de obicei elementele astea (fiecare dintre ele atractiv în felul lui) sunt de obicei puse în scopul a ceva. În „Jocurile foamei” accentul cade pe critica societății și pe prezentarea problemelor politice care apar din capitalismul sălbatic; dar și pe partea de battle royale și pe tacticile de luptă ale lui Katniss, care se folosește de fiecare avantaj așa cum poate. Ai acțiune și critică deopotrivă - dar partea de dragoste e mai puțin urmărită.

În alte cărți, acțiunea și politica pot să treacă în planul secund, iar autorul să se concentreze pe o poveste de dragoste în care ne întrebăm constant cum vor reuși cei doi să treacă peste problemele care îi despart - sau pe care dintre cei doi tipi îl va alege eroina noastră.

Poți să faci permutări ca să scoți în evidență ce te interesează… dar mi-e neclar ce-l interesează pe Alex Moldovan în „Casa”. Am stabilit deja că lumea nu e foarte bine construită, acțiunea nu prea există, facțiunile nu sunt detaliate, povestea de dragoste e acolo ca să fie. Niciun element nu iese în evidență, toate par să fie introduse ca să nu lipsească, iar la final ni se promite că va urma ceva interesant - deși nimic nu a fost prea intersant până acum.

Ce ar fi putut merge mai bine

…cam totul.

Nu cred neapărat în lumea lui Moldovan, dar ar fi putut fi mai bună dacă ar fi fost construită pe baze mai solide. De ce e nevoie într-o societate hipertehnologizată de elevi care să facă munci agricole? Ce se petrece într-o țară în care Algoritmul face legea atunci când se ia curentul în mod intenționat? Prin ce metodă au reușit să convingă populația că e nevoie să existe rații la alimente și interdicții de a ieși pe stradă între anumite ore, dar că nu e dictatură? Cum se împacă toate astea cu Consiliul format din tineri care teoretic fac legi în mod democratic?

Nu zic că elementele astea nu pot funcționa, dar ca să funcționeze, ar trebui explicat cum funcționează.

Sau hai să zicem că lumea asta merge pe atmosferă și să nu ne gândim prea mult la ea. Atunci ar fi mișto să avem grupări mai clare: cine sunt războinicii, economiștii și constructorii, cum s-au războit ei de-a lungul timpului, cum se șicanează și ce vor? Se ceartă și se împacă la nivel personal și își maschează șicanările prin „păreri politice”? Sau sunt în slujba unor idei mărețe despre cum să conducă țara și se sabotează unii pe alții pentru asta? Ce rol are președintele în treaba asta? Ce face rezistența, în afară de a o băga pe Tara în Consiliu?

Sau hai să zicem și că lumea, și facțiunile sunt mai mult atmosferice și ne interesează mai degrabă Tara și relațiile ei. Atunci am avea nevoie de un băiat frumos care să fie descris într-un mod care să-l facă să nu sune ca un Făt-Frumos prea generic pentru a prezenta interes.

Oricum ar fi, măcar un element ar trebui să fie mișto și atractiv, ca să te poată prinde în poveste. Altfel, rezumatul e mult mai incitant decât cartea Din păcate, nu știu care ar fi elementul pe care ar vrea să se bazeze Moldovan. „Casa” pare mai degrabă un roman-accident, genul de idee care ți-a venit când te plictiseai uitându-te în gol la un documentar despre comunism și pe care le-ai povestit-o prietenilor, iar acum ți-e jenă să recunoști că de fapt nu prea aveai chef s-o scrii. Așa că bați repede la mașină primul volum și speri cu disperare că nu-l cumpără destui oameni încât să ți se ceară să-l scrii și pe al doilea.