Nu ne așteptăm la prea mult de la cărți?

Salut! Roxana aici :)

Aud frecvent două întrebări – sau poate mai corect ar fi să le spun plângeri.

Prima e că la orele de română de la școală se predă literatura… română. De ce trebuie copiii să citească niște cărți vechi și depășite, nici măcar foarte bune, când literatura universală e atât de ofertantă și când li s-ar putea dezvolta dragostea de citit devreme?

Și a doua e: de ce citim noi cărți românești, când sunt slabe? De ce avem un podcast despre literatură română, când suntem mult mai nemulțumiți de cărțile românești pe care le citim decât de cele străine?

Din punctul meu de vedere, răspunsul la amândouă se leagă de o a treia întrebare, ceva mai filozofică și mai subtilă: de ce citim?

Cititul, ni se spune, ne distrează. Ne dezvoltă empatia și înțelegerea. Ne informează. Ne crește ca oameni. Ne face neproști. Ne stimulează creativitatea. Ne ajută să ne exprimăm mai fluent și coerent. Ne relaxează. Și probabil că mai face încă vreo sută de lucruri diferite, în funcție de cine-l laudă, de zici că e medicament și are un prospect de 10 kilometri în care ți se spune cum să utilizezi cărțile și care sunt efectele lor secundare.

Eu aș împărți acest „de ce citim” în mai multe școli de gândire.

Școala divertismentului: Plăcerea cititului

Literatura ca divertisment presupune că te distrezi, orice ar însemna distracția pentru tine. După o zi de plină, te relaxezi cu o carte și te simți ceva mai bine – sau într-o zi liberă, te pui pe citit ceva care să te amuze și să te țină în priză.

Preferințele acestei școli de gândire se îndreaptă de obicei spre cărți mai ușor de citit, într-un limbaj familiar, pe gusturile cititorului. Care sunt gusturile, asta depinde. Unora le plac romanele de dragoste, altora le place SF-ul, unii vor povești din țări îndepărtate, alții vor umor… și tot așa.

E drept că poți să-ți dezvolți gusturi pentru orice, inclusiv pentru literatură alambicată sau pentru cărți vechi, dar chiar și atunci plăcerea primează. E greu să convingi adeptul divertismentului să citească ceva care-l enervează sau care e foarte greoi - asta dacă nu cumva plăcerea lor intelectuală constă tocmai în a rezolva puzzle-uri literare.

Școala învățăturii: Literatura ca educație

Lectura ca mod de învățare spune că să citești înseamnă să devii mai cult și mai informat. Citești ca să ai contact cu marile idei ale lumii și ca să înțelegi lumea din jurul tău mai bine. În plus, îți creezi un vocabular mai vast. Preferințele acestei școli de gândire se îndreaptă deseori spre cărți vechi, consacrate, dar și spre critică și non-ficțiune.

Matematica adepților acestei școli spune că, dacă vrei să mergi din vârf în vârf, nu-ți poți bate capul cu văile pentru că nu-ți ajunge timpul. E greu să-i convingi să citească ceva ușurel, fără pretenții și informații - asta dacă nu cumva îi convingi că și cărțile ușoare conțin informații interesante, chiar dacă indirect.

Școala empatiei și imaginației: Literatura ca mod de a crește ca om

Cititul dezvoltă empatia, imaginația și alte calități pe care ni le dorim pentru a deveni mai buni. Nu cultura generală, ci înțelepciunea e cea vizată, iar preferințele depind de ce consideră cititorul ca fiind înțelepciune: dezvoltare personală? Spiritualitate? Filozofie? Cărți „de viață”? Toate pot ajuta cititorul să ajungă la scopul lui – deși cititorul s-ar putea să considere că un gen sau altul nu e tocmai ce-și dorește.

Școala empatiei nu prea e de acord să le dea o șansă cărților „urâte” ca tematică sau abordare - decât dacă încearcă să înțeleagă oameni care nu le plac.

De fapt, școlile se întrepătrund

Împărțirea pe școli pe care am făcut-o nu e bătută în cuie și nici cititorii nu sunt mereu adepții unei singure tabere. Sunt sigură că putem să dezvoltăm conceptul și să-l rafinăm, dar ideea de bază pe care vreau s-o comunic e că nu există un singur scop al cititului și nici un set unic de efecte care merită urmărite. Literatura e un mediu vast, deci e normal ca și interacțiunile noastre cu ea să fie variate.

Spun că literatura e un mediu pentru că nu există un singur gen literar. E ca la materialele video: și serialele ușurele la care te uiți după muncă, și tutoriale de C++ sunt filmate, dar sunt foarte diferite unele de altele. Sigur, poți să afli lucruri din seriale (mă rog, e cu dus și întors, Hollywoodul inventează mult; dar chiar și așa) și poți să te uiți la tutoriale distractive, dar e destul de absurd să spui că nu te uiți la filmări din Al Doilea Război Mondial pentru că nu se compară cu blockbusterele ca entertainment sau că nu te uiți la seriale niciodată pentru că nu sunt corecte din punct de vedere științific.

Împărțirea pe școli pe care am făcut-o e bună nu ca să-ți alegi școala și să aderi doar la ea, ci ca să-ți dai seama ce vrei și de ce ai nevoie într-un anumit moment. Dacă citesc ca să aflu lucruri noi, îmi asum faptul că s-ar putea să nu mă distrez foarte tare și e ok, pentru că nu ăsta e scopul. Dar dacă citesc ca să mă relaxez, atunci n-are sens să continui o carte care mă plictisește excesiv de mult.

De ce facem literatură română (veche) în școli

Întâi și întâi, ca s-o spunem pe aia dreaptă, ora de română pare că s-a schimbat de pe vremea mea. Profesorii și elevii cu care vorbesc îmi povestesc de liste de lectură facultative cu cărți contemporane. Am auzit menționate titluri precum Mythos de Stephen Fry sau diverse romane YA. E la alegerea profesorilor ce vor să ceară sau să recomande, dar nu se dau la examene, deci există posibilitatea și să… nu se discute de ele.

Pe de altă parte, am auzit și că părinții protestează vehement când copiilor li se dau cărți distractive de citit la școală pentru că trebuie să dea bani pe ele și li se pare că se pierde timpul degeaba. (Oare nu se mai practică împrumutul de la bibliotecă sau de la colegi?)

Mai demult spuneam că nu mi se pare că școala trebuie să deschidă „apetitul pentru lectură”, pentru că nu văd cititul ca pe o virtute în sine, la fel cum nu văd nici urmăritul de materiale video ca pe o virtute în sine. Acum mi-am revizuit puțin poziția: cititul e o deprindere. Ca să poți citi ușor, trebuie un pic de exercițiu. În plus, ca să-ți vină ideea să citești o carte de care ai nevoie, trebuie ca în capul tău să existe opțiunea de a citi cărți ca să-ți rezolvi probleme. Familiaritatea cu mediul și ușurința de a citi se pot într-adevăr rezolva cu cărți distractive.

(Și urmăritul de materiale video e o deprindere care necesită exercițiu; doar că nu mai simțim asta pentru că materialele video sunt peste tot.)

Dar dincolo de asta, rămân la opinia pe care o aveam și mai demult: scopul școlii nu este atât să formeze gusturi în materie de entertainment, ci să ofere informații și abilități de viață. Cu alte cuvinte, școala formală va opta în general pentru literatură ca educație, ceea ce n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Faptul că majoritatea lumii nu vede scopul cărților care se predau oficial îmi spune că ar trebui să se discute mult mai explicit despre programă și despre ce scopuri sunt urmărite acolo.

Autorii canonici pe care majoritatea lumii îi consideră groaznici și învechiți, de exemplu, sunt acolo pentru că scopul lor e să ilustreze ce anume se scria în diverse epoci. Putem să discutăm dacă sunt neapărat cei mai buni reprezentanți ai curentelor lor, dar e cert că sunt predați tocmai ca să fie reprezentanți ai acelor curente.

Și discutăm de curente pentru că literatura nu e mereu constantă, gusturile și ideile se schimbă, sunt influențate de societate și influențează societatea. Dacă am face la școală cursuri de film, ne-am aștepta să vorbim doar de blockbusterele de azi, sau să discutăm și de filmele alb-negru din perioada de început, de cum a fost introdus sunetul, de culori? Normal că am vrea mai mult decât doar un instantaneu al clipei de acum de la un curs despre film.

E păcat că, din câte știu, nu avem cărți de istorie a literaturii române care să fie scrise prietenos, pentru publicul larg. Dar dacă ar exista, cred că ar fi mișto de descoperit la o vârstă adultă cum a mers istoria noastră literară, care practic ne zice multe despre cultura oamenilor de pe vremuri.

De ce să citești literatură română contemporană

De fapt, n-o să-ți zic s-o citești, pentru că nu pot să-i recomand nimănui cu bună credință să intre în prima librărie și să-și cumpere o carte românească.

Sigur, dacă o faci, s-ar putea să-ți placă din anumite motive care țin de tine. Poate te împaci cu stilul în care scriu autorii români contemporani sau poate că te fascinează poveștile care se petrec la noi – dar dacă nu merge, atunci viața e prea scurtă ca să consumi artă din obligație.

Mai există încă o categorie de oameni pentru care merită cititul de literatură română, în care ne aflăm eu și Dorin: cei curioși, care vor să știe ce se scrie pe la noi și să văd care sunt tendințele actuale. Da, trăim mereu cu speranța că vom face descoperiri interesante, chiar dacă asta se întâmplă rar, dar nu ne așteptăm să fim încântați, ci să fim informați - distracția ne-o facem singuri.