2.02 - Soarele Negru

„Soarele negru”. O carte care te poartă peste tot, de la un personaj principal născut în comunism și devenit adult în tranziție, la poveștile părinților lui, la povestea mătușii lui, la… În fine. Te poartă peste tot, din una în alta, până când n-ai mai putea spune exact de unde veneai și cum ai ajuns acolo, dar Bogdan-Alexandru Stănescu o face cu suficient de mult talent încât să ții minte care e povestea chiar și atunci când nu mai știi cum era aranjată.

La început ne-a lovit stilul foarte purpuriu al prozei, ca apoi să intrăm în joc și să ne dăm seama că nu e chiar atât de rău pe cât ni se părea. Dorin a acceptat stoic explozia de expresii frumoase, Roxana a luat-o ca pe o parodie, dar au mers amândoi înainte sperând că în sfârșit au dat de un volum care să le placă. Și o vreme, poate chiar le-a plăcut. Stănescu scrie de parcă ar fi cunoscut oameni la viața lui și i-ar fi ascultat vorbind și povestind de viața lor, iar viața unui băiat pe jumătate român, pe jumătate camerunez, a cărui origine dublă îi stă scrisă pe piele, părea chiar interesantă.

Totuși, poate ar trebui să nu ne mai facem atât de multe speranțe. După un început ciudat, o continuare promițătoare și o surpriză neplăcută, Dorin a abandonat volumul, Roxana a ajuns la final doar din simțul datoriei, iar episodul de podcast a ajuns ceva mai haotic decât ar fi trebuit. Nu de alta, dar amândoi s-au pierdut în explicații despre cum divaghează povestea de la divagația divagației, lăbărțându-se pe prea multe pagini care nu duc nicăieri.

Cartea e, în cele din urmă, despre comunism târziu, naziști, psihanaliză, karate, comunism timpuriu - oh, stai, cred c-o fac să sune mai bună decât e.

Se spune că scriitorii trebuie să știe nu doar ce să scrie, ci și ce să taie, dar aici pare că sfatul nu prea s-a aplicat. „Soarele negru” e un fel de șaormă cu de toate a literaturii române. Nu știi niciodată peste ce dai acolo, dar uneori te întrebi de ce e cu anșoa - în cazul de față acea „anșoa” fiind, de exemplu, ocultismul nazist de inspirație conspiraționistă care se întinde inexplicabil pe zeci de pagini.

PS: Tocmai ce am publicat episodul și am aflat că este cea mai bună carte din 2024 în ochii Uniunii Scriitorilor. Mno, așa carte merită și o recenzie cinstită.